Download Marcel Proust - In cautarea timpului pierdut.pdf PDF

TitleMarcel Proust - In cautarea timpului pierdut.pdf
File Size3.9 MB
Total Pages293
Document Text Contents
Page 1

ÎN CAUTAREA TIM PULUI PIERDUT





Marcel Proust



PARTE A ÎN TÎ I

Ani de-a rândul m-am culcat devreme. Uneori, îndată după ce
stinsesem luminarea, ochii mi se închideau atît de repede încît nu aveam

cînd să-mi spun: „Adorm". Şi, o jumătate de oră mai tîrziu, gîndul că
venise vremea să adorm mă trezea; voiam să pun jos volumul pe care
credeam că-l am încă în mină şi să sting luminarea; nu încetasem,

dormind, să cuget asupra a ceea ce tocmai citisem, dar aceste gînduri
luaseră o întorsătură oarecum specială; mi se părea că eram eu însumi

acel ceva despre care se vorbea în carte: o biserică, un cvartet, rivalitatea
dintre Francisc I şi Carol Quintul. Această credinţă persista timp de cîteva
secunde după trezirea mea; ea nu-mi uimea raţiunea, dar apăsa ca nişte

solzi pe ochii mei şi îi împiedica să-şi dea seama că luminarea nu mai era
aprinsă. Apoi începea să-mi devină de neînţeles ca, după metempsihoză,
subiectul cărţii se desprindea de mine, eram liber să cuget sau nu la el; pe

dată îmi recăpătăm vederea şi eram foarte mirat cînd aflam în jurul meu
un întuneric blînd şi odihnitor pentru ochii mei, dar poate încă şi mai mult

pentru mintea mea, căreia el îi apărea ca un lucru fără cauză, de neînţeles,
ca un lucru într-adevăr întunecat. Mă întrebam cît e ceasul; auzeam
şuieratul trenurilor care, mai mult sau mai puţin îndepărtat, precum

cîntecul unei păsări într-o pădure, măsurînd distanţele, îmi descria
întinderea cîmpiei pustii de-a lungul căreia călătorul se grăbeşte către

staţia apropiată; şi cărarea pe care el merge va rămîne pentru totdeauna
gravată în amintirea-i, datorită interesului pe care i-l stîrnesc locurile noi,
faptele neobişnuite, conversaţia recentă şi despărţirea de sub lumina

lămpii străine urmîndu-l încă în tăcerea nopţii, precum şi bucuria
întoarcerii apropiate îmi rezemam drăgăstos obrajii de frumoşii obraji ai
pernei care, rotunzi şi proaspeţi, sînt asemenea obrajilor copilăriei noastre.

Aprindeam un chibrit, ca să mă uit la ceas. Curînd va fi miezul nopţii. Este
clipa cînd bolnavul care a fost silit să plece în călătorie şi a trebuit sa se

culce într-un hotel necunoscut, trezit de o criză, se bucură zărind pe sub
uşă o rază de lumină. Ce fericire a venit dimineaţa! în curînd servitorii se
vor trezi, el va putea să-i sune, vor veni să-l ajute. Speranţa că va fi ocrotit

îi dă curajul să sufere. Tocmai a crezut că aude paşi; paşii se apropie, apoi
se îndepărtează. Şi raza de lumină care se întrezărea pe sub uşă a

dispărut. Este miezul nopţii; becurile au fost stinse; pînă şi ultimul servitor
a plecat, iar el va trebui să rămînă singur toată noaptea şi să sufere, fără
altă nădejde.

Adormeam din nou, şi uneori mă trezeam doar pentru o clipă, atît cît
să aud trozniturile venite parcă din adâncurile lemnăriei, să deschid ochii

Page 2

pentru a privi ţintă caleidoscopul întunericului, să gust, într-o lucire
fugară a conştiinţei, somnul în care erau scufundate mobilele, camera,

acest tot căruia îi aparţineam ca o părticică şi către insensibilitatea căruia
mă întorceam curînd, spre a mă uni cu ea. Sau, dormind, întîlnisem fără

efort o vîrstă pentru totdeauna trecută din viaţa mea cea dintîi, regăsisem
cine ştie ce spaimă copilărească, asemeni gîndului că unchiul meu mă va
trage de bucle, teamă care se risipise în ziua cînd - dată marcînd pentru

mine începutul unei noi ere - mi-au fost tăiate. Uitasem acest eveniment în
timp ce dormeam, îl regăseam în amintire de îndată ce reuşisem să mă
trezesc pentru a scăpa din mîinile unchiului meu, dar, din precauţie, îmi

acopereani capul cu perna, înainte de a mă întoarce în lumea visurilor.
Uneori, aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, o femeie se

năştea, în timp ce dormeam, dintr-o poziţie greşită a coapsei mele.
Alcătuită din plăcerea pe care eram pe punctul să o gust, îmi închipuiam
că ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simţea în al ei propria-mi

căldură, voia să se unească cu el, şi mă trezeam. Ceilalţi oameni îmi
apăreau ca foarte îndepărtaţi, pe Jîngă această femeie pe care o părăsisem

abia cu cîteva clipe în urmă; obrazul îmi era cald încă de sărutarea-i,
trupul meu simţea încă greutatea trupului ei. Dacă, aşa cum se întîmpla
uneori, avea trăsăturile unei femei pe care o cunoscusem în viaţă, trebuia

să mă dăruiesc pe de-a-ntrcgul acestui scop: să o regăsesc, ca aceia care
pleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită şi îşi
închipuie că poţi gusta într-o realitate farmecul visului. Treptat, amintirea

ei dispărea, uitasem fata din vis.
Un om care doarme ţine în jurul lui firul orelor, ordinea anilor şi a

lumilor. El le consultă din instinct trezindu-se, şi citeşte în ele, pînă la
trezirea lui; dar ordinea lor se poate învălmăşi, sau rupe.

Dacă, spre dimineaţă, după o noapte de insomnie, somnul îl

surprinde, în timp ce citeşte, într-o atitudine prea diferită de cea în care
doarme de obicei, este de ajuns să-şi ridice braţul pentru a opri şi a da
îndărăt soarele, şi, în prima clipă a trezirii sale, nu va mai şti ora, va socoti

că abia s-a culcat. Dacă aţipeşte într-o atitudine încă şi mai neobişnuită şi
mai divergentă, de exemplu, după cină, aşezat într-un fotoliu, atunci

răsturnarea va fi totală în lumile ieşite de pe orbita lor, fotoliul magic îl va
plimba în goană prin timp şi prin spaţiu, şi în clipa cînd îşi va deschide
pleoapele, va crede că se va fi culcat cu cîteva luni mai devreme într-un alt

ţinut. Dar era de ajuns ca, chiar în patul meu, să am un somn adînc şi
care să-mi odihnească pe deplin mintea; atunci aceasta nu mai ştia planul

locului unde am dormit şi, cînd mă trezeam în mijlocul nopţii, cum
ignoram unde rnâ găsesc, nici nu ştiam în prima clipă cine sînt; aveam
doar, în simplitatea lui originară, sentimentul existenţei, aşa cran poate el

fremăta în adîncul trupului unui animal; eram mai lipsit de apărare decît
omul cavernelor; dar atunci amintirea - nu încă a locului unde eram, ci a
acelora unde mai locuisem şi unde aş fi putut fi acum - venra către mine

ca un ajutor trimis de sus, pentru a mă scoate din neantul de unde nu aş
fi putut ieşi singur; treceam într-o secundă peste secole de civilizaţie, şi

Page 146

- Cunosc bine pe cineva cu numele do Vinteuil, spuse Swann,
gîndindu-se la profesorul de pian al surorilor bunicii mele.

- Poate că este chiar el, exclamă doamna Verdurin.
- Oh, nu! răspunse Swann, rîzînd. Dacă l-ai fi văzut fie şi nu mai

două minute, nu ţi-ai mai fi pus o asemenea întrebare.
- Atunci, a-ţi pune o întrebare înseamnă implicit şi a răspunde la ea?

spuse doctorul.

- Dar ar putea fi o rudă, continuă Swann. Ar fi destul de trist, dar, mă
rog, un om de geniu poate fi vărul unui jalnic bătrîn. Dacă însă aşa ar sta
lucrurile, mărturisesc că m-aş supune la orice chin pentru ca acest jalnic

bătrîn să mă prezinte autorului sonatei: mai întîi la chinul de a-l vizita pe
jalnicul bătrîn, lucru ce trebuie să fie îngrozitor.

Pictorul ştia că Vinteuil este foarte bolnav şi că doctorul Potain nu
crede că va scăpa cu viaţă.

- Cum, spuse doamna Verdurin, mai există oameni care se lasă

îngrijiţi de Potain!
- Ah, doamnă Verdurin, spuse Cottard cu cochetărie, uiţi că

vorbeşti despre un confrate al meu, ba chiar ar trebui să spun despre
un dascăl al meu.

Pictorul auzise că Vinteuil era ameninţat de nebunie. Şi susţinea că

anumite părţi din sonată o dovedeau. Swann nu găsi absurdă această
remarcă, dar eatj. tulbură; căci o operă muzicală pură ne-cuprinzînd nici
unul dintre raporturile logice a căror alterare în limbaj pune în evidenţă

nebunia, aceasta, recunoscută într-o sonată, îi părea ceva tot atît de
misterios ca nebunia unei căţele, ca nebunia unui cal, care totuşi pot fi

observate.
- Ia mai lasă-mă în pace cu dascălii dumitale, ştii de zece ori mai mult

decît el, îi răspunse doamna Verdurin doctorului Cottard, pe tonul cuiva

care are curajul opiniilor sale şi ţine piept celor ce nu sînt de aceeaşi
părere. Dumneata cel puţin nu-ţi omori bolnavii!

- Dar, doamnă Verdurin, este membra al Academiei, răspunse

doctorul pe un ton ironic. Dacă un bolnav preferă să moară de mîna unui
prinţ al ştiinţei, e treaba lui... E mult mai şic să poţi spune:

„Pe mine mă îngrijeşte doctorul Potain".
- E mai şic? spuse doamna Verdurin. în cazul ăsta, acum şi bolile sînt

şic? Nu ştiam... Cît poţi fi de nostim! exclamă ea dintr-o dată,

cufundîndu-şi faţa în înîini. Iar eu, care credeam ca o proastă că discutăm
serios, fără să-mi dau seama că glumeşti.

în scliimb, domnul Verdurin, găsind că e cam obositor să începi a rîde
doar pentru atît, se mulţumi să tragă din pipă, gîndindu-se cu tristeţe că
niciodată nu-şi va putea ajunge din urmă nevasta în privinţa amabilităţii.

- Să ştii că ne place foarte mult prietenul tău, îi spuse doamna
Verdurin Odettei, cînd aceasta îşi luă rămas bun de la ea. Este simplu şi
îneîntător; prieteni ca el poţi să ne aduci ori de cîte ori vrei.

Domnul Verdurin observă că Swann nu o preţuise totuşi pe mătuşa
pianistului.

Page 147

- S-a simţit puţin stingherit, îi răspunse doamna Verdurin, nu poţi
avea pretenţia ca încă de la prima vizită să cunoască obi ceiurile casei ca

doctorul Cottard, care face parte din micul nostru clan de mai mulţi ani.
Prima venire nu are prea mare importanţă, c mai mult un prilej de a intra

în legătură. Odette, ne-am înţeles, nu-i aşa? Să vină mîine la Cliâtelet. Şi
dacă te-ai duce să-l iei tu de-acasă?

- Nu, nu vrea.

- în sfîrşit, fă cum vrei. Numai să uu ne lase baltă în ultima clipă.
Spre marea surprindere a doamnei Verdurin, el nu avea să-i lase

baltă niciodată. Se ducea după ei oriunde, uneori în restaurantele de la

marginea Parisului, unde ajungeau încă arareori, căci vremea era proastă,
mai adesea la teatru, mult îndrăgit de doamna Verdurin; şi cum într-o zi,

aflîndu-se la ea, o auzi spunînd că pentru serile de premieră sau pentru
spectacolele de gală, o invitaţie permanentă le-ar fi fost de mare folos, căci
suferiseră mult neavînd-o cu prilejul înmormîntării lui Gambetta60,

Swann, care nu vorbea niciodată de relaţiile lui strălucite, ci numai de cele
rău cotate, pe care socotea că nu se cuvine să le ascundă, luîndu-şi

obiceiul, în saloanele din cartierul Saint-Germain, să numere printre
acestea relaţiile iui cu lumea oficială, răspunse:

- Vă făgăduiesc că mă ocup eu de asta, veţi avea invitaţia la timp şi vă

veţi putea duce mîine la reluarea spectacolului Damckeff, căci iau chiar
mîine masa de prînz cu prefectul poliţiei, la Elysee.

- Cum adică la Elysee? strigă doctorul Cottard cu o voce tunătoare.

- Da, la domnul Grevy61, îi răspunse Swann, oarecum stin gherit de
efectul produs de fraza lui.

Iar pictorul îi spuse doctorului în glumă:
- Faci deseori atît de urît?
în general, după ce i se dădea explicaţia cerută, Cottard spunea:

„Bine, bine, totul e în regulă", şi nu mai lăsa să se vadă nici urmă de
emoţie.

Dar, de data asta, ultimele cuvinte ale lui Swann, în loc să-i aducă

liniştea obişnuită, îl uimiră şi mai mult, căci nu înţelegea cum un om cu
care el, Cottard, lua cina, care nu avea nici funcţii oficiale şi nu săvîrşise

fapte strălucite, se putea afla în preajma şefului statului.
- Cum adică la domnul Grevy? îl cunoşti pe domnul Grevy? îi spuse el

lui Swann, cu aerul stupid şi neîncrezător al unui funcţio nar municipal

căruia un necunoscut îi cere să-l ducă la preşedintele republicii şi care,
înţelegînd din aceste cuvinte „cu cine are de-a face", cum spun ziarele, îl

asigură pe bietul nebun că va fi primit pe dată şi îl îndreaptă către
infirmeria specială a instituţiei.

- îl cunosc oarecum, avem prieteni comuni (nu îndrăzni să spună că

se referă la prinţul de Gallcs), de altfel face invitaţii cu multă uşurinţă, şi
vă asigur că aceste mese nu-s deloc amuzante, de altminteri sînt foarte
simple, nu-s niciodată mai mult de opt invitaţi, răspunse Swann, care

încerca să şteargă tot ceea ce îl putuse impresiona în mod deosebit pe
interlocutorul său în ceea ce priveşte relaţiile sale cu preşedintele

Page 292

cîndva? Ce grozăvie! Mă consolez doar gîndind la femeile pe care le-am
cunoscut, astăzi cînd eleganţa nu mai există. Dar oamenii care contemplă

aceste oribile creaturi, cu pălăriile lor împodobite cu o colivie de păsări sau
cu o grădină de legume, ar putea simţi oare farmecul de a o vedea pe

doamna Swann purtînd pe cap doar o simplă tocă mov sau o pălăriuţă
peste care se înălţa, dreaptă, o singură o floare de stînjenel? Aş fi putut
oare să-i fac să înţeleagă «moţia pe caro o simţeam în dimineţile de iarnă

cînd o întîlneam pe doamna Swann, mergînd pe jos, îmbrăcată într-o
blană de lutru, purtînd pe cap doar o simplă beretă cu două pene de
potîrniche, dar învăluită în atmosfera călduţă şi artificială a

apartamentului ei, fie şi numai prin buchetul de violete strivit parcă de
corsajul ei şi a cărui înflorire vie şi albastră în faţa cerului cenuşiu, a

aerului îngheţat, a copacilor cu ramuri golaşe, avea, de asemenea,
farmecul de a nu socoti anotimpul şi vremea decît ca pe un cadru şi de a
trăi într-o atmosferă umană, în atmosfera acestei femei, de care se

bucurau în vasele şi în jardinierele salonului său, lîngă focul aprins, în
faţa canapelei de mătase, florile ce priveau prin fereastra închisă cum cade

zăpada? De altfel nu mi-ar fi fost de ajuns ca rochiile şi pălăriile să fi fost
aceleaşi ca în acei ani. Din cauza solidarităţii dintre diferitele părţi ale unei
amintiri, pe care memoria noastră le menţme echilibrate într-un tot din

care nu putem scoate şi nici adăuga ceva, aş fi vrut să-mi pot termina ziua
la una din acele femei, în faţa unei ceşti cu ceai, într-un apartament cu
pereţii .zugrăviţi în culori întunecate, cum era încă cel al doamnei Swann

(în anul următor celui cînd se termină prima parte a acestei povestiri) şi
unde ar luci focurile portocalii, roşia ardere, flacăra roz. şi albă a

crizantemelor în amurgul de noiembrie, în clipe asemănătoare cu cele cînd
(după cum se va vedea mai tîrziu) nu ştiusem să descopăr plăcerile pe care
mi le doream. Dar acum, chiar neducm-du-mă către nimic, aceste clipe mi

se păreau a fi avut ele însele destul farmec. Voiam să le regăsesc aşa cum
mi le aminteam. Dar vai! Nu mai erau decît apartamente în stil Ludovic al
XVI-lea, sclipitor de albe, smălţuite cu ortensii albastre. De altfel, lumea

nu ge mai întoorcea la Paris decît foarte tîrziu. Doamna Swann tai-ar fi
răspuns dintr-un castel că nu se va întoarce decît în februarie,, cu mult

după ce trecuse timpul crizantemelor, dacă i-aş fi cerut reconstituie
pentru mine elementele acelei amintiri pe care o simţeam legată de un an
îndepărtat, de o dată la care nu-mi era îngăduit să ajung iar, elementele

acelei dorinţe devenită ea însăşi inaccesibilă precum plăcerea pe care
odinioară o urmărise zadarnic. Şi ar fi trebuit, de asemenea, să fie aceleaşi

femei, cele ale căror veşminte mă interesau, pentru că, pe vremea cînd mai
credeam încă, imaginaţia mea le individualizase şi le înzestrase cu o
legendă. Dar vai! în aleea Salcîmilor - în aleea Mirţilor - le-am revăzut pe

cîteva, bătrîne, doar umbre îngrozitoare a ceea ce fuseseră, rătăcind,
căutînd cu deznădejde nu se ştie ce în boschetele virgiliene. Plecaseră de
mult cînd eu continuam încă să întreb zadarnic drumurile pustii. Soarele

se ascunsese. Natura începea iar să omnească asupra acelui locde unde
zburase ideea că este Grădina elizeană a Femeii; deasupra morii artificiale,

Page 293

adevăratul cer era cenuşiu; vîntul încreţea apa Marelui Lac; păsări uriaşe
străbăteau repede le Bois, ca pe o pădure, şi scoţînd strigăte ascuţite

poposeau una după alta pe marii stejari care, sub coroana lor druidică şi
cu o măreţie dodoneană, păreau a proclama vidul inuman al pădurii ce-şi

schimbase menirea, şi mă ajutau să înţeleg mai bine contradicţia de a
căuta în realitate tablourile memoriei, cărora le va lipsi totdeauna farmecul
ce le vine din memoria însăşi şi din faptul de a nu fi percepute de simţuri.

Realitatea pe care o cunoscusem nu mai exista. Era de ajuns ca doamna
Swann să nu sosească întru totul asemenea celei de altă dată şi în aceeaşi
clipă, pentru ea Aleea să fie alta. Locurile pe care le-am cunoscut nu

aparţin numai lumii spaţiului, unde le situăm spre mai mare noastră
uşurinţă. Ele nu erau decît o felie subţire în mijlocul unor impresii

învecinate care alcătuiau viaţa noastră de atunci; amintirea unei anumite
imagini nu este decît părerea de rău după o anume clipă; iar casele,
drumurile, aleile sînt repede trecătoare, vai! ca şi anii.

Similer Documents